Vas decorativ dăruit de regele Carol I prim-ministrului Ion C. Brătianu
Obiectul face parte din colecţia Obiecte preţioase, fiind realizat din argint 900‰ şi cântărind 1980 grame. Cu un diametru de 31 cm, are o margine lată de 8 cm decorată cu o serie de scene sculptate ce reprezintă momente din timpul Războiului de Independenţă a României (1877-1878). În centru este un medalion cu bustul regelui Carol l în basorelief încadrat cu o ramă de argint aurit subţire. Deasupra medalionului este plasată coroana României, tot aurită, iar de jur împrejur este aplicată jerba de lauri, aurită, legată într-o fundă în partea de jos, opusă coroanei. Regele Carol este sulptat din profil, privind spre stânga. Pe marginea exterioară a vasului este o ghirlandă de frunze de laur aurită ce încadrează toată circumferinţa acestuia.
Scenele surprinse de sculptorul bijutier sunt deosebit de bine detaliate şi reflectă mai multe aspecte ale războiului, dar şi câteva aspecte de viaţă cotidiană din momentele plecării la război. Pe verso este imprimată marca bijutierului Franz Carl Paul Telge (n. 7 august 1846, Berlin – d. 5 iunie 1909, Berlin), artizan şi bijutier german, furnizor al familiei regale a României. Este realizatorul principalelor ordine naţionale româneşti instituite de Regele Carol I: Ordinul „Steaua României”, Ordinul „”Coroana României”, Ordinul „Carol I”, precum şi alte medalii comemorative și aniversare. Pe lângă acestea a realizat şi mai multe obiecte decorative (casete de bijuterii, bomboniere) şi reproduceri după obiecte din aur şi argint din tezaure arheologice, iar pe unele le-a restaurat.
Luna aceasta se implinesc 184 de ani de la naşterea regelui Carol I, pe 20 aprilie 1839, la Castelul Sigmaringen în Germania, al doilea fiu al prinţului Karl Anton şi al Iosefinei de Baden. Au fost şase copii, patru băieţi (Leopold, Carol, Anton, Frederic) şi două fete (Stephanie şi Marie). Cu toate că avem o lucrare de memorii a Regelui Carol I, realizată de „un martor ocular” mă voi opri la autoarea Mite Kremnitz (care a cunoscut familia regală şi a trăit în România) în lucrarea „Regele Carol al României un simbol al vieţei”, tradusă din limba germană de Theodor Baneş (ziarist) şi publicată la Stabilimentul „Universala” de Arte Grafice în 1903, care la pagina 10 şi următoarele face o descriere a casei şi familiei Regelui nostru: „Spiritul care domnea în casa Prinţului Carol Anton a fost acela al moravurilor cele mai nobile şi al educaţiei celei mai înalte, apreciind foarte mult aşa numitele virtuţi cetăţeneşti; simţământul de fier al datoriei şi supunerea absolută au fost deşteptate de timpuriu în copiii lui. Disciplina, simplicitatea şi ordinea dominau în castelul Sigmaringen, prin care adia spiritul pietăţei şi al cuvioşiei. Influenţa Principesei, o doamnă de un sentiment extraordinar delicat se simţea în toate… Copiii nu auzeau niciodată altceva decât că cea mai înaltă aristocraţie este aceea a spiritului şi a inimii şi că numai astfel pot fi demni de marele lor nume. Şi politic şi social Principele Carol Anton a fost un bărbat liberal un partisan al unirii Germaniei sub conducerea Prusiei şi acestui ideal i-a sacrificat în anul 1849 propria sa suveranitate. … Prinţul Carol împreună cu fraţii lui mai mici au fost instruiţi mai mult timp în diferite ştiinţe într-un institut privat din Dresda aşa încât Principele Carol a putut trece uşor şi cu succes examenul de Fähnrich (sublocotenent). Educaţia sa ulterioară a fost mai mult militară.”
Tot în această lună, dar 38 de ani mai târziu, se desfăşurau evenimente de o mare însemnătate în această parte a lumii, iar Domnitorul, de această dată, Carol I al Românilor juca un rol principal. În primele zile ale lunii aprilie 1877 trupele ruse au intrat pe teritoriul României, în urma semnării unui tratat ce garanta integritatea teritorială, în drumul către coasta bulgărească a Dunării şi Balcani, iar aceasta a declanşat măsuri pentru proclamarea Independenţei României de sub suzeranitatea Imperiului Otoman şi, mai târziu, confirmarea acesteia prin acţiunile armatei române sub conducerea Domnitorului ei, care a condus şi trupele ruseşti, în victoria de la Plevna. Alte victorii ale armatei române s-au petrecut la Rahova, Vidin, Griviţa şi au consacrat şi consolidat rolul tinerei armate române şi a tânărului stat de sine stătător în victoria finală a Imperiului Rus împotriva Imperiului Otoman. A fost apoi de dus o luptă diplomatică pentru recunoaşterea drepturilor României independente ce a necesitat abilităţi politice în care domnitorul Carol I a fost secondat de Ion Constantin Brătianu, pe atunci prim-ministru al României, cel care negociase şi tratatul cu Imperiul rus semnat la Bucureşti chiar înainte cu câteva zile de declanşarea Războiului (4 aprilie 1877).
De altfel, în februarie 1866, a fost Ion C. Brătianu cel care a fost trimis la Împăratul Napoleon al III-lea cu mandat de la Camerele reunite ale Principatelor să ofere tronul acestora unui prinţ străin, după înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, şi care, sfătuit fiind de împăratul francez, a mers la Dusseldorf unde a oferit prinţului Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen tronul Principatelor Române pentru unul din fii săi. Mitte Kremnitz menţionează în opera citată la paginile 16-17 „Însuşi Prinţul s-a şi decis foarte repede de a primi coroana, ceea ce a surprins foarte mult, căci în natura sa era de a ezita totdeauna înaintea unor decisiuni importante. Aşadar el a fost hotorât chiar în cea dintâi oră de a accepta alegerea României.” Ion C. Brătianu a călătorit alături de principe de la Baiaş la Turnu Severin unde acesta a intrat pe pământul noii sale patrii şi l-a însoţit în călătoria până la Bucureşti. „Brătianu era într-adevăr omul care să deştepte în Principe interes pentru noii săi supuşi. Frumos şi abil, înzestrat cu graţia firească a omului de sud, cu inteligenţa ascuţită a rasei latine şi cu imcomparabila putere de adaptare a slavului, Brătianu a reuşit, cu ajutorul idiomului francez pe care-l vorbea perfect, să introducă pe tânărul său stăpân în noile împrejurări.”(Mitte Kremnitz, p. 20)
Nicolae Iorga, referindu-se la momentul sosirii în ţară a principelui Carol I (în vârstă atunci de 27 de ani), în conferinţa „Carol I – o caracterizare” ţinută la Fundaţia Carol în 17 decembrie 1932 (Aşezământul tipografic „Datina românească”, Vălenii de Munte) menţiona „nu a venit ca un om foarte tânăr, ci ca un om format. Acesta a fost norocul nostru. Că el a venit în momentul când păstra tot entuziasmul tinereţei, dar începea să aibă cumpăna necesară unui suveran. … Ne venise un prinţ german de la Rin, din regiunea acesta de mare omenie, de mare amabilitate, de un amestec de rase care este deosebit de amestecul de rase de la Berlin. Aici a venit deci un Renan… în care era şi sângele a două familii franceze.”
Constantin Kiriţescu într-o conferinţă ţinută la Sala Ateneului Român la 19 noiembrie 1939 şi în Sala Fundaţiei Universitare Carol I la 13 noiembrie 1940, intitulată „O mare personalitate morală: Carol I – regele întemeietor” (Tiparul „Cartea Românească”, București, 1941) la pagina 19 se referea astfel la relaţia dintre cei doi mari oameni de stat: „Consolidarea ţării s-a făcut pe două planuri, Banca Naţională şi institutele de credit au fost stâlpii de boltă ai edificiului economic al ţării. Pe această linie s-au întâlnit în cea mai intimă colaborare două spirite înţelegătoare a rosturilor unei bune economii naţionale româneşti: moşneanul din Argeş, podgoreanul de la Florica, cu Germanul cu spirit ordonat şi practic, întreprinzîtor şi dârz şi socotit care înfăţişa poporului său icoana unor excelente aşezări gospodăreşti în casa, la curţile şi moşiile sale…”
Iar în relaţie cu Războiul de Independenţă acelaşi Constantin Kiriţescu în conferinţa sus amintită observa: „Războiul de Independenţă a avut darul să stabilească o identificare complectă a suveranului cu necesităţile şi idealurile poporului său, i-a apropiat pe unul de ceilalţi şi i-a strâns într-o solidaritate indestructibilă. Domnitorul a cunoscut şi mai bine cât preţuieşte poporul său, iar acesta şi-a cunoscut şi preţuit domnitorul. Chibzuit, ferindu-se de atitudini ce ar fi putut fi considerate provocatoare, el şi-a manifestat însă voinţa sa nezdruncinată de a folosi prilejul conflictului ruso-turc spre a câștiga cu arma în mână neatârnarea ţării sale şi a păstrat în tot timpul o atitudine plină de demnitate şi mândrie, atât faţă de fostul suzeran cât şi de puternicul aliat.” Dar tot C. Kiriţescu, în aceeaşi conferinţă precizează că „Regele Carol a suferit toată viaţa de acest dezacord între poruncile sufletului său, căruia i-a rămas credincios şi necesităţile de adaptare politică, pe care a trebuit să şi le însuşească ca metode de guvernământ. Acestui conflict sentimental i-a dat el expresiune în cunoscuta cuvântare adresată delegaţilor Universităţii, veniţi să-i aducă felicitările corpului didactic cu prilejul jubileului de 40 de ani de domnie: „Nu uitaţi că mai mult caracterele decât talentele hotărăsc soarta popoarelor şi că forţa morală, numai, le poate apăra de învingere şi de nimicire.”.”
În încheierea discursului referitor la Regele Carol I, Nicolae Iorga, marele nostru istoric patriot observă nu fără dreptate, combătând unele opinii politice străine dar şi pe unii autohtoni: „Cu o naţie de nimic, nimeni nu poate să facă o operă istorică. O naţie nu poate fi niciodată creată printr-o iniţiativă particulară, chiar a oamenilor celor mai bine înzestraţi. Orice are valoare pentru moment sau este capabil de dezvoltare pentru viitor vine dintr-o naţie muncitoare, dintr-o naţie cuminte, dintr-o naţie credincioasă şi devotată şi dintr-un Suveran care înţelege de la început mijloacele acestei societăţi.
Pentru memoria lui Carol I-iu este cu mult mai important să fi condus mişcarea sănătoasă a unui întreg popor către organizarea internă în Statul cel mic şi către desăvârşire prin unirea naţională decât că s-ar fi coborât în mijlocul unor sălbatici pe care i-ar fi ţinut cu o mână de fier până la sfârşitul vieţii sale.” (Conferinţa Carol I-iu – o caracterizare)
Argumentul nostru muzeografic – Piesa pe care o prezentăm în această lună însumează toate aceste poveşti şi întrupează relaţia dintre protagonişti şi evenimente, demonstrând (a câta oară) cum un obiect material creează în jurul său un fel de ţesătură magică ce expune, ca o tapiţerie veche franceză istoria unor oameni de seamă, a unor timpuri glorioase şi a memoriei ce suntem datori nu doar să o păstrăm, dar şi să o perpetuăm.
Vasul ornamental din argint a fost donat Muzeului Militar Naţional de fiica cea mică a lui Ion C. Brătianu, Pia Alimăneştianu, în anul 1930, alături de căteva alte obiecte personale ce au aparţinut tatălui ei. În Procesul verbal este menţionat că i-a fost dăruit acestuia de către Regele Carol I. El poartă deci şi o încărcătură sentimentală aparte reprezentând legătura dintre un tată şi fiica sa cea mai mică, în care se pot regăsi atâţia dintre noi.
