ALBUMUL DIVIZIEI I CAVALERIE ÎN CAMPANIA DIN BULGARIA

Lucrarea pe care o propunem în această lună face parte din cadrul colecției Albume a Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”,  ce cuprinde obiecte realizate pe suport papetar, respectiv carton și hârtie fotografică, dar și pânză, montate prin tehnici specifice de lipire, broșare, developare sepia, alb/negru și color, ștanțare, imprimare etc.

Exponatul lunii august 2021 este un album de dimensiuni mari, (50 X 32cm), cu coperți legate în pânză. Imprimat pe coperta 1 cu litere majuscule cu textul CAMPANIA 1913, albumul cuprinde 20 file din carton ce variază în culoare între gri, negru și bordo și conțin 235 de fotografii de diferite dimensiuni. Pe fiecare filă, aproape fiecare fotografie are scrisă o explicație cu tuș de culoare albă ce realizează un contrast foarte bun față de culoarea cartonului suport, așa încât textul este lizibil, iar pagina în ansamblu este decorată cu elemente geometrice liniare. Albumul a fost restaurat în anul 2012, iar în anul 2013 a făcut parte din expoziția realizată de către Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” pentru a marca aniversarea a 100 de ani de la evenimentul istoric la care face referire: Al Doilea Război Balcanic, respectiv campania militară a trupelor române pe teritoriul Bulgariei din vara anului 1913. Fotografiile au fost realizate de către Dan Cerchez și Gr. N. Grecianu, ofițeri în cadrul Diviziei I Cavalerie, dislocată în regiunea Bercovița – Ferdinand(ovo) – Vrața, în perioada 1/14 iulie – 7/20 august 1913. Imaginile sunt datate de către autorii lor după calendarul pe stil vechi, fiind necesar să se facă constant aducerea la calendarul pe stil nou. Astfel, prima imagine din album este datată 1 iulie, aceasta reprezentând de fapt data de 14 iulie după calendarul pe stil nou. Divizia I Cavalerie este prima mare unitate militară care realizează trecerea Dunării pe ambarcațiuni militare, la 2/15 iulie, realizând un cap de pod în zona din fața localității Bechet și asigurând protecția pentru transportul trupelor Corpului 1 Armată ce i-a urmat[1].

Albumul are o dedicație pe pagina de titlu, a unuia din autorii fotografiilor, către comandantul Diviziei I Cavalerie, generalul Gheorghe Bogdan, decorat până la acea dată cu medalia Virtutea Militară, cls. a II-a și ordinul Steaua României, pentru participarea la Războiul de Independență, precum și cu ordinul Coroana României și medalia Avântul Țării[2]:

„Omagiu de admirațiune Domnului General G. Bogdan, comandantul Diviziei I Cavalerie în Campania din 1913, întru amintirea neștearsă a zilelor trăite sub ordinele sale pe câmpul de operațiune din Bulgaria. Sublocotenent în rezervă Gr. N. Grecianu, 6 septembrie 1913, București”.

Fotografiile conținute în album descriu traversarea Dunării de către trupele diviziei plecând din localitatea Dăbuleni, jud. Dolj, drumul parcurs până la zona de destinație, regiunea Bercovița – Vrața, pe direcția Sofia (la aproximativ 150 km), aspecte din viața de bivuac a regimentelor, momentul declarării păcii, sărbătorit cu o slujbă religioasă la care ia parte toată divizia și drumul de întoarcere spre țară și traversarea înapoi a Dunării tot în localitatea Bechet, jud. Dolj. La scurt timp de la debarcare și sosirea în dispozitiv trupele române au și primii prizonieri: generalul bulgar A. Siracoff cu alți 33 de ofițeri, trupă și artilerie, o brigadă a Diviziei 9 Infanterie bulgară. Trupa diviziei nu a avut de purtat lupte (doar cîteva schimburi de focuri), în schimb, la Vrața s-au înregistrat primele cazuri de holeră printre soldații români.

Exponatul lunii august a fost selectat pentru a marca lucrările Conferinței de pace de la București din anul 1913 și semnarea Tratatului de pace din 28 iulie/10 august 1913, momentul când România a obținut zona Cadrilaterului și o serie de îmbunătățiri ale condițiilor de trai pentru populația aromână.

TRATATUL DE PACE DE LA BUCUREȘTI,

28 IULIE/10 AUGUST 1913

La 10 august 1913, la București, se semna un Tratat de pace între Bulgaria și România, Serbia, Grecia și Muntenegru. Acest Tratat a fost negociat în cadrul unei Conferințe între statele implicate în cel de-al doilea conflict balcanic petrecut între Bulgaria, pe de o parte, și Imperiul Otoman, Serbia, Grecia, Muntenegru și România, pe de altă parte. Încheiat la 10 august 1913, Tratatul de pace de la Bucureşti cuprindea 10 articole şi era semnat de toţi membrii delegaţiilor participante: pentru România – Titu Maiorescu, Al. Marghiloman, Take Ionescu, C.G. Dissescu, generalul C. Coandă şi colonelul C. Christescu; pentru Grecia – E.K. Venizelos, D. Panas, N. Politis şi căpitanii A. Exadactylos şi C. Pali; pentru Bulgaria – D. Toncev, S. Ivanciov, S. Radev, generalul Ficev şi lt. col. Stanciov; pentru Serbia – Nik. P. Pasici, M.G. Ristici, M. Spalaicovici, colonelul Smilanici şi lt. col. D. Calafatovici; pentru Muntenegru – generalul-serdar I. Vukotici şi I. Matanovici[3].

În anii anteriori (1910-1911) au avut loc negocieri și s-au semnat tratate între țările mai sus menționate (mai puțin România), direcționate atât împotriva Austro-Ungariei cât și Imperiului Otoman, cu scopul de a împărți între ele teritoriul Macedoniei aflat la acea dată în cadrul Imperiului Otoman, sub pretextul eliberării conaționalilor (Serbia, Grecia) și/sau întregirii teritoriului național (Bulgaria). Sub patronajul Imperiului Rus, Bulgaria, Serbia și Grecia încheiaseră acorduri în acest scop susținute și de Muntenegru și nu așteptau decât un moment de slăbiciune a Imperiului Otoman pentru a intra în acțiune. Acesta s-a ivit sub forma conflictului italo-turc din Tripolitania.

La 4/17 Octombrie 1912 Bulgaria, apoi Serbia și Grecia și imediat și Muntenegru declară război Imperiului Otoman. Ca o consecință directă, în aceeași zi guvernul otoman semnează pacea  de la Ouchy (Lausanne) cu Italia și cedează teritoriile obținute în urma conflictului. Europa scăpase de o amenințare, dar apăruse alta! Coaliția statelor balcanice împotriva Turciei. Învingătorii nu ar fi renunțat la cuceririle lor deși Marile Puteri afirmau că nu vor ține seama de acestea. Austro-Ungaria nu dorea mărirea teritorială a Serbiei, pe când Rusia nu dorea pierderea influenței diplomatice în regiune. În conflictul apărut, România s-a declarat neutră. Ea avea un tratat secret defensiv semnat cu Austro-Ungaria anterior, la care aderaseră și Italia și Germania. În numai trei săptămâni balcanicii, cu o mare superioritate numerică, reusesc să elibereze întreaga Macedonie, iar trupele bulgare sunt direcționate spre Constantinopole. Desfășurarea luptelor și victoriile aliaților ajung să pună în opoziție, așa cum era de așteptat, Austro-Ungaria și Imperiul Rus. Ambele cancelarii își îndreaptă privirile spre aliați, respectiv Germania și Franța. Italia avea un tratat de alianță cu Austro-Ungaria și își exprimă „sprijinul armat”. În fond nici ea nu dorea ca Serbia să ajungă să posede un port la Marea Adriatică.  În fața acestor răspunsuri Rusia cedează și își retrage sprijinul promis, „până la capăt” pentru Serbia. Deoarece situația se complicase, implicarea Imperiului Rus oferise posibilitatea și celorlalte Mari Puteri să realizeze o intervenție colectivă pentru rezolvarea conflictului. Aceasta s-a realizat la Londra sub forma unei reuniuni a ambasadorilor unde și părțile beligerante își trimit plenipotențiarii după armistițiul încheiat la 3 decembrie 1912. Însă Turcia nu se arată dispusă să accepte consecințele înfrângerii, abandonează Macedonia și teritoriile albaneze, dar nu vrea să renunțe la Adrianopole. Acasă, la palat, izbucnește o revoltă și noul guvern otoman întrerupe negocierile. În februarie 1913 conflictul se redeschide. Bulgarii câștigă Adrianopole și Muntenegru, asediază Scutari (azi orașul Shkoder, Albania) pe care Marile Puteri voiau să-l acorde noului stat albanez. În aceste noi condiții, Turcia cedează teritoriile revendicate de „aliați”, Albania și insulele din Marea Egee sunt lăsate în grija Marilor Puteri, iar Primul Război Balcanic ia sfârșit la capătul lunii mai[4].

Acum trebuia împărțit ce mai rămăsese, respectiv Macedonia. Albania și insulele din Marea Egee aveau să fie dirijate de către Marile Puteri, iar Serbia nu își îndeplinise obiectivul secret de a ajunge la Marea Adriatică. Ea încearcă să obțină o compensație în Macedonia, în detrimentul intereselor Bulgariei. Dar aceasta dusese greul în luptele comune și obținuse cele mai mari victorii, deci ar fi fost corect să obțină creșteri teritoriale superioare. Aceste tensiuni se manifestau chiar în timpul negocierilor cu Turcia de la Londra. Nici bine nu se semnase tratatul cu aceasta, că Serbia și Grecia negociază și semnează un tratat la 1 iunie prin care se stabilește limitarea Bulgariei la linia fluviului Vardar.

Dar cum a răspuns România la această situație? La izbucnirea conflictului ea se declarase neutră, sub rezerva ca, în cazul unei creșteri teritoriale a statului bulgar, să primească o compensație sub forma rectificării frontierei dobrogene, pentru asigurarea securității teritoriale, în condițiile afirmațiilor unor cercuri politice bulgare naționaliste ce revendicau întreaga Dobroge. De asemenea, în luna ianuarie 1913, la Londra se semnează de către reprezentanții român, Nicolae Mișu și bulgar, Stoian Danev, un Protocol prin care se acordă autonomie școlilor și bisericilor românești din teritoriile macedonene ce aveau să revină Bulgariei. Trei luni mai târziu, la Sankt Petersburg, Bulgaria este de acord să cedeze României orașul Silistra și împrejurimile (18/31 martie -29 aprilie/9 mai 1913 – Conferința ambasadorilor Marilor Puteri pentru problema româno-bulgară). România urmărea păstrarea echilibrului în Balcani și nu putea accepta ca Bulgaria să devină cel mai mare stat din zonă.

Pericolul era deci încă foarte prezent la începutul verii anului 1913. Perspectiva unui conflict între „aliați” fusese evidentă în timpul negocierilor de la Londra. Aceiași mari actori, Austria și Rusia, urmăreau desfășurarea evenimentelor. Pentru Austria ar fi fost un câștig dacă Bulgaria obținea o victorie împotriva Serbiei, în schimb pentru Rusia ar fi însemnat diminuarea influenței sale în regiune dacă cele două state intrau în conflict. În încercarea de a media și preveni acest lucru, Rusia convoacă la Sankt Petersburg pe premierii celor patru state balcanice. Premierul sârb, Nikola Pasici, anunță că este dispus să onoreze invitația, dar la Sofia se declanșează un conflict intern între premierul Stoian Danev și șeful armatei Mihail Savov. Premierul anunță pe 25 iunie plecarea la Sankt Petersburg. A doua zi, pe 26 iunie, Savov ordonă trupelor bulgare să declanșeze atacul împotriva Serbiei, sperând să obțină o victorie înainte ca Grecia să intervină. Începuse al doilea război balcanic! Soarta acestuia se decide repede. Sârbii, deși surprinși, reușesc să respingă atacul bulgarilor. Grecii traversează râul Vardar și iau cu asalt localitatea Kavalla la Marea Egee. Turcii profită de situație și încearcă să ia înapoi Adrianopole. Și, pe 10 iulie, România intră în război traversând Dunărea și dislocând trupe în Bulgaria până aproape de Sofia. Aceasta, în ciuda sfaturilor Austro-Ungariei, aliata sa[5].

Astfel, situația Bulgariei devenise foarte gravă. Marile Puteri continuă să încerce dirijarea conflictului pentru servirea propriilor interese. Viena transmite o notă la Roma și Berlin în care își anunță intențiile în cazul unui câștig al Serbiei: avea să „intervină activ”, ceea ce însemna un conflict austro-rus. Și Germania și Italia răspund însă negativ pretențiilor austriece argumentând că, prin îndepărtarea Serbiei de la Marea Adriatică, Austro-Ungaria își protejase deja „interesele vitale”, o eventuală creștere a Serbiei în Macedonia nu era privită ca o chestiune atât de gravă, iar o intervenție austro-ungară ar fi, de fapt, o „ofensivă”, neacoperită prin tratat. Bulgaria rămâne deci abandonată din partea Austro-Ungariei și se întoarce spre Rusia pentru a solicita medierea. Aceasta propune statelor balcanice să pună capăt conflictului ce amenința să ruineze chiar și pe învingători, dar nu are succes. Grecia și Serbia refuză medierea. Politica balcanică scăpase de sub controlul marilor puteri europene. Sub asaltul concertat al Serbiei, Greciei, României și Turciei, Bulgaria este zdrobită. La Sofia premierul Danev cedează puterea, iar Savov este îndepărtat de la conducerea armatei. Noul guvern, condus de Vasil Radoslavov solicită încheierea păcii. În urma unei note a Bulgariei din 20 iulie, prin care era de acord cu frontiera pe linia Turtucaia-Dobrici-Balcic în schimbul retragerii trupelor, guvernul român solicită încetarea ostilităților pe toate fronturile. Și astfel se ajunge la Conferința de pace de la București desfășurată în perioada 16/29 iulie-28 iulie/10 august. Aceasta se încheie cu Tratatul de la București semnat la 28 iulie/10 august 1913,  prin care României îi revin județele Durostor și Caliacra (Cadrilaterul) pînă la linia Turk Smil – Ekrene. Totodată, printr-un schimb de note diplomatice se încheie acorduri bilaterale ale României cu Bulgaria, Serbia și Grecia privind autonomia școlilor și bisericilor aromânilor din zonele macedonene aferente acestor state.

Conferința desfășurată la București și Tratatul de pace semnat marchează apogeul influenței politice a României în această parte a Europei. Este, de asemenea, prima dată când problemele balcanice sunt rezolvate exclusiv de către statele din zonă, fără implicarea Marilor Puteri. Încercările ulterioare ale Austro-Ungariei, Rusiei și Marii Britanii de a cenzura Tratatul nu au avut succes[6].

În campania victorioasă din Balcani, Armata Română nu a avut confruntări militare de anvergură. Cu excepţia unor focuri trase de trupe dezorganizate, bulgarii s-au predat în masă. Trupele româneşti au trecut repede peste Munţii Balcani şi s-au apropiat de Sofia, ceea ce i-a determinat pe bulgari să ceară armistițiu, îngrijorați mai ales de efectele unei ocupaţii româneşti asupra oraşului şi de impactul unei asemenea ocupaţii asupra opiniei publice. Efectivele mobilizate de statul român au însumat 509820 de oameni, reprezentând peste 6% din populația țării, din care 417720 pentru armata de operații; 56000 părțile sedentare; 36100 trupele ”teritoriale” (miliții)[7]. În ultimul timp, lucrările de specialitate pe teme istorice au prezentat detalii și despre epidemia de holeră ce a lovit trupele române aflate în campania din Bulgaria. Potrivit datelor oficiale ale epocii, s-au îmbolnăvit de holeră 11.586 de ostaşi, dintre care au murit 1.611[8].

[1] Istoria militară a poporului român, Editura Militară, București, 1988, vol V, pp. 277-278 (în continuare Istoria Militară…)

[2] Anuarul Armatei Române pe anul 1912, Tipografia și Stabilimentul de Arte Grafice G.Ionescu, București, 1912, p. 271

[3] https://costeltudor.com/2018/08/10/10-august-1913-tratatul-de-pace-de-la-bucuresti-si-preluarea-cadrilaterului-de-catre-regatul-romaniei/

[4] Pierre Renouvin, Civilizații Moderne – Criza europeană și Primul Război Mondial (1904-1908), vol I, Editura Prietenii Cărții, București, 2008, p. 174

[5] Idem, p.176

[6] Ion Calafeteanu, coordonator, Istoria politicii externe românești în date, Editura Enciclopedică, București, 2003, pp.207-210

[7] Istoria militară …, p.276

[8] https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/al-doilea-razboi-balcanic-si-iluzia-succesului-diplomatic-si-militar-al-romaniei