Potrivit CONVENȚIEI DE LA PARIS, din 7/19 august 1858 — rezultat al consultării populației din principatele Moldova și Valahia, prin Adunările Ad-Hoc de la 1857 (în conformitate cu deciziile Congresului de la Paris din 1956) —, marile puteri ale vremii au fost de acord cu  unirea celor două  principate române sub denumirea de „PRINCIPATELE UNITE MOLDAVIA ȘI VALAHIA” (Art. 1). În această formă cele două principate române rămâneau sub suzeranitatea Imperiului Otoman și „se bucurau de chezășuirea colectivă a Puterilor contractante, de privilegiurile și imunitățile” ce posedau (Art. 2).

În procesul unificării, cu toate că s-a urmărit respectarea Convenției de la Paris „ad literam”, totuși, decidenții români ai vremii au reușit să eludeze prevederile documentului în ceea ce privea alegerea conducătorului în principate. Așa a fost ales același domnitor, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, atât la conducerea Moldovei (la 5 ianuarie 1959) cât și a Valahiei (la 24 ianuarie 1859). Faptul a fost posibil datorită lacunelor CONVENȚIEI DE LA PARIS, cu privire la interdicția sau neinterdicția alegerii aceluiași domn și într-o țară și alta, lipsă nesesizată și, ca atare, neconsemnată de semnatarii respectivului document.

CONVENȚIA DE LA PARIS, din 1858, a servit apoi drept lege fundamentală a „PRINCIPATELE UNITE MOLDAVIA ȘI VALAHIA” până în 1864, când domnitorul Cuza-Vodă a modificat-o, în sensul posibilității înfăptuirii reformelor dorite. În acest sens domnitorul a propus un plebiscit la 2/14 mai 1864, iar națiunea română și-a exprimat adeziunea prin votul din 10-14 (22-24) mai 1864. Și pentru a nu trezi susceptibilitatea celor 7 (șapte) puteri semnatare, domnitorul Cuza a numit noul document STATUTUL DEZVOLTĂTOR AL CONVENȚIEI DE LA PARIS, din 1858. În această formă a rămas în vigoare drept Constituție a României până la detronarea lui Cuza (11 februarie 1966) și înlocuirea sa cu principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (10 mai 1966), cel care va consolida puterea statului român prin promulgarea unei noi Constituții, la 1 iulie 1866.

*Lucrarea de față, prezentată drept „exponatul lunii” ianuarie, face parte din Colecția „Carte rară și veche” a Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” și cuprinde în integralitate, în cele 665 de pagini, textul Convenției de la Paris din 1858, inclusiv cele 19 protocoale adiționale. A fost tipărită în franceză și română pe pagini alternative, în Tipografia C.A. Rosetti, la București, în 1859. Semnalăm la lucrarea de dimensiuni liliputane (8.00 x 8,50 x 3,00 cm) că, în afară de importanța istorică, prezintă și un interes literar, prin faptul că surprinde perioada de trecere de la alfabetul chirilic la cel latin.

Dr. Valeria Bălescu