REGINA MARIA A ROMÂNIEI – REGINA SOLDAT, MAMA RĂNIȚILOR, BUNA NOASTRĂ REGINĂ

Neamul va trăi,  trebuie să trăiască

În contextul în care anul acesta se împlinesc 145 de ani de la nașterea Reginei Maria a României, încercăm creionarea unui portret cât mai veridic a celei care, având o personalitate puternică, și-a lăsat amprenta, dar și inima pe ceea ce este azi România.

Marie Alexandra Victoria s-a născut la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, în comitatul Kent din Regatul Unit al Marii Britanii, ca fiică a ducelui Alfred de Edinburgh (al doilea fiu al reginei Victoria a Marii Britanii) și a Mariei Alexandrovna (unica fiică a țarului Rusiei, Alexandru al II-lea). La 17 ani, Maria, principesă de Marea Britanie și Irlanda, se căsătorește, la 29 decembrie 1892, cu Ferdinand, principele moștenitor al României, născut la 24 august 1865 la castelul Sigmaringen, în Germania (fiu al lui Leopold și a principesei Antoaneta, infanta Portugaliei). El avea 27 de ani, iar ea 17, căsătoria fiind aranjată de regina Victoria a Marii Britanii; tânăra mireasă era frumoasă, educată, cochetă și se putea intui de acum personalitatea sa puternică. A fost Regina României între anii 1914-1927, într-un context european și mondial destul de complicat, marcat de al Doilea Război Balcanic, dar mai ales de Primul Război Mondial; a murit la Castelul Pelișor la 18 iulie 1938.

România a intrat în Războiul de Reîntregire la 14/27 august 1916, dar din păcate la începutul lunii decembrie 1916, slaba dotare tehnică, precum și precara pregătire militară au dus la ocuparea Bucureștilor și a 2/3 din teritoriul țării de către forțele armate ale Puterilor Centrale. În această situație, Familia Regală, armata și autoritățile se retrag în Moldova, la Iași. Din acest moment, regina Maria se dedică total frontului, devenind un simbol al încrederii și compasiunii prin simpla sa prezență. Este binecunoscută activitatea sa caritabilă în spitalele de campanie unde, alături de infirmiere, îngrijea plăgile soldaților, stând la căpătâiul bolnavilor de tifos sau holeră, fără să fie vaccinată contra acestor maladii. A coordonat colaborarea cu organizația Crucea Roșie, a strâns împreună cu doamnele din înalta societate fonduri pentru serviciul de ambulanță. Iarna cumplită a anilor 1916-1917 a găsit țara noastră într-o situație deosebit de grea: spitalele civile și militare, precum și cele de campanie erau pline de răniți și bolnavi, iar populația civilă era nevoită să supraviețuiască în condiții mizere și fără hrană îndestulătoare, fiind decimată de tifos și alte boli.

Personalul sanitar și cel încadrat în diverse formațiuni de ajutorare a răniților și bolnavilor era epuizat și în mare parte demobilizat de această situație care părea fără sfârșit. Regina Maria a trăit din plin această dramă, fiind prezentă acolo unde era mai greu. „Regina-Soldat”, „Mama Răniților”, „Buna noastră Regină” sunt câteva apelative care demonstrează fără echivoc implicarea sa majoră. Regina Maria a dat dovadă, deseori, de mult curaj atunci când ajungea în tranșee lângă militari, în locuri periculoase, când le trimitea scrisori, când le făcea daruri de Crăciun sau de Paști sau când participa la ceremoniile de decorare.

Ministrul plenipotențiar al Franței la București din această perioadă, contele de Saint-Aulaire, Charles de Beaupoil, avea să spună că „în fiecare dimineață, regina în uniformă de infirmieră, însoțită de o doamnă de onoare și de un grup de brancardieri voluntari se duce la gară pentru a-i primi pe răniți. Regina înfrunta moartea…” .

Este binecunoscut aportul suveranei la susținerea eforturilor soldaților în luptele purtate, de foarte multe ori parcurgând linia frontului. Adeseori, era însoțită de principesele Ileana, Elisabeta și Mărioara sau de prințul Nicolae. În anul 1919, la Paris, când a fost întrebată de ce s-a expus până la a-și risca viața, a răspuns firesc: „Am fost umană”.

Regina Maria a ajuns să cunoască profund poporul român, cultura, obiceiurile, mentalitatea, satele românești, dar foarte important și aspirațiile acestui neam, aspirații și vise care au devenit și ale sale.

Regina-Soldat a avut un rol foarte important în contextul istoric al Marelui Război, dar și în plan internațional în realizarea României Mari. S-a implicat activ în viața politică, mărturie stau întâlnirile avute cu miniștri și diplomați, susținându-și cu ardoare opiniile, alăturându-se oamenilor politici români, de pe o poziție neoficială, la convorbirile de pace de la Paris, fiind unul din cei mai activi emisari în acțiunea de recunoaștere a legitimității și justeței actului istoric de la 1 Decembrie 1918.

În acest sens, a avut întrevederi oficiale sau informale cu suveranul englez, cu președintele S.U.A., Woodrow Wilson, cu premierul Franței, Georges Clemenceau sau alți reprezentanți de marcă ai mass-mediei europene. Vizita din Franța, în timpul tratativelor de pace, fără a însemna includerea în delegația oficială română, a adus beneficii incalculabile țării prin capitolul de imagine.

În momentul trecerii în revistă a gărzii de onoare de la Élysée (niciunei regine nu i se mai făcuse o astfel de onoare), „…mi-a mers la inimă pentru România mea”, avea să noteze mai târziu cu emoție regina, în „Povestea vieții mele”. România de astăzi este,  în mare măsură, ceea ce s-a decis prin voința liber exprimată a reprezentanților națiunii române de la Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia, dar și indubitabil meritul Reginei, care a înțeles că Marile Puteri își fac propriile aranjamente, nu in interesul păcii, dovedindu-se „meschine cu România”, cum va consemna Regina în însemnările sale.

Puterile Centrale au primit cu dezaprobare refuzul regelui Ferdinand I de a sancționa tratatul de pace de la București, partea română considerându-l un act diplomatic impus, dar și umilitor pentru România.

Pe 28 octombrie/10 noiembrie 1918, trupele aliate trec Dunărea pe la Giurgiu, context în care se decretează remobilizarea armatei române în conformitate cu ordinul Marelui Cartier General, iar unitățile primesc ordinul de a trece în Transilvania, Muntenia și Dobrogea.

Pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918 cuplul regal, regele Ferdinand și regina Maria, generalul Henri Mathias Berthelot, politicieni și generali intră în București în fruntea trupelor. Populația capitalei a primit cu entuziasm acest eveniment: asupra întregului cortegiu, a trupelor române și aliate (franceze și engleze) s-au aruncat flori de la balcoane și ferestre, de pe trotuare sau de la tribune.

Parada s-a întins pe un traseu care a început de la Gara Regală, Gara Mogoșoaia, azi Gara Băneasa, a urmat Șoseaua Kiseleff, Calea Victoriei și Piața Universității. De-a lungul traseului au fost ridicate trei Arcuri de Triumf temporare: primul a fost amplasat în Piața Palatului (vechiul Palat Regal), în dreptul hotelului Athénée Palace (astăzi Athénée Palace Hilton), construit între anii 1912-1914, al doilea se afla la capătul dinspre Hanul Kretzulescu al Căii Victoriei (în apropierea magazinului Muzica de azi), iar ultimul era în dreptul Casei Capșa, fondată în anul 1852 de frații Anton și Vasile Capșa, în preajma Cercului Militar Național de azi, fondat în anul 1923. În zona Casei Capșa era și sediul atelierului fotografic «Julieta», al cărui patron era Adolf Klingsberg, care a executat numeroase portrete ale membrilor Familiei Regale, dar și a elitelor române și străine. Când suveranii României au intrat în București au fost întâmpinați de primarul Emil Petrescu cu pâine și sare, purtate pe o tavă de argint, în acordurile Imnului Național „Trăiască Regele”, pe versurile poetului Vasile Alecsandri și muzica lui Eduard Hübsch, compusă în 1862, interpretat de corurile școlilor primare și secundare, ca un simbol al suveranității și mândriei naționale personificate de instituția regală. Oficialitățile române și străine au participat la sfințirea drapelelor de luptă, la binecuvântarea și defilarea acestora. Cu acest prilej, generalul Eremia Grigorescu, unul din eroii de la Mărășești și ministru de război la acel moment, a înmânat regelui Ferdinand bastonul de mareșal.

Momentul grandios de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a fost oglindit și în presa vremii: ziarul «Universul», în ediția bilingvă (româno-franceză) din 19 noiembrie/2 decembrie 1918 publica articolul „Recunoștință” în care se transmitea gratitudinea națiunii române făurătorilor Marii Uniri, precum și în ziarul «România Liberă» care titra „O mare sărbătoare națională”, referitor la intrarea triumfală a Familiei Regale în București, în numărul din 3 decembrie 1918.

Pentru manifestările solemne de la 1 Decembrie 1918, Regina Maria a ales să poarte uniforma de roșiori, apărând călare pe unul din caii săi preferați, Jumbo, cu un buchet de crizanteme galbene prinse de șa; va nota în jurnal: „Duminică 18 noiembrie/1decembrie, București. Eram foarte nerăbdătoare. Mi-am pus uniforma … pusesem să mi se facă o tunică nouă, cu linie oarecum englezească … Pe cap aveam o căciulă cenușie de astrahan, prinsă cu chingă sub bărbie …” .

Încă din 1895, pe când era principesă, Maria a fost inclusă în efectivele Regimentului 4 Roșiori, iar din 1898 aceasta devine comandant onorific, ocazie cu care primește gradul de colonel. În anul 1915, regimentul a fost redenumit „Regimentul 4 Roșiori Regina Maria”, militarii acestei unități purtând pe epoleți cifrul suveranei.

Este de notorietate legătura sufletească și afinitatea dintre Regină și acest Regiment. În primul testament redactat în anul 1908, la palatul Cotroceni, se menționa ca la funeraliile sale, coșciugul să-i fie purtat de soldații Regimentului 4 Roșiori și nu tras de un cal negru, iar în anexa testamentului redactată în anul 1926, la Sinaia, se menționa ca regimentul de suflet al reginei să primească o pictură mare care o reprezenta, semnată Schwarz, precum și gramofonul său de plăci.

Alături de Regimentul 4 Roșiori, de membrii Familiei Regale, și Muzeul Militar Național, fondat de regele Ferdinand în 1923, urma să primească obiecte care i-au aparținut, și anume: cele trei săbii de onoare ale reginei (o sabie mică oferită de Regimentul 4 Roșiori, o sabie mai mare, ornată, oferită de același regiment și o sabie de argint oferită de un regiment american), o pictură atribuită lui Tadeusz Ajdukiewicz, care o reprezenta călare, împreună cu doi dintre copiii săi, Elisabeta și Carol, una din cravașele sale de călărie, o statuetă din bronz care-l reprezenta pe Grui Sânger, calul său favorit, schițele a trei dintre copiii săi, Carol, Elisabeta și Mărioara, executate de Schwarz și tabachera de aur cu inițialele “M” în diamante, oferită reginei de același Regiment 4 Roșiori.

Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” deține, în patrimoniul său, vestonul de general de brigadă al Regimentului 4 Roșiori, ținuta de zi, pe care regina l-a îmbrăcat la ceremonie și l-a donat instituției noastre în 30 martie 1928. Muzeul deține în arhiva sa scrisoarea olografă a Mareșalului Curții Casei M.S. Regina Maria, prin care înștiințează că suverana donează tunica pe care aceasta a purtat-o „în ziua intrării în București, la înapoierea din războiul pentru reîntregirea neamului”. Scrisoarea datată 25 martie 1928 este încadrată de un chenar negru, semn că încă era în vigoare doliul decretat după moartea Regelui Ferdinand I, survenită la 20 iulie 1927.

Vestonul are o lungime de 79 cm. și o lățime de 40 cm., fiind confecționat din stofă gri-bleu, cambrat și semicloșat la poale, închis la un rând de patru nasturi mari din metal galben. Pe reverele acestuia sunt cusute petlițe din stofă gri de formă rectangulară, iar epoleții sunt din același material cu vestonul, paspoalați cu stofă de culoare gri, având aplicat pe toată suprafața un galon lat de fir metalic, o tresă din metal galben, cifrul reginei din metal alb și câte o rozetă mică din metal galben pentru fixare. Pe veston sunt aplicate patru buzunare, două mici la piept, cu burduf și închise cu clapă acoladă și două mari la poale, închise cu clapă dreaptă, prevăzute cu câte un nasture mic din metal galben. Mânecile vestonului se termină cu manșete în colț din același material; căptușeala este din mătase crem, iar sub guler sunt ștanțate numele și adresa atelierului care a confecționat uniforma, respectiv Safir & Srulovici, Bucureșci, str. Mihai Vodă 10.

Regina Maria și-a iubit cu devotament poporul la a cărui schimbare de destin a înscris o pagină importantă, pe care noi astăzi o întoarcem nu numai cu admirație, dar și cu mândrie și nostalgie. În ultimele clipe ale trecerii prin această lume, privindu-și retrospectiv viața, suverana în „Scrisoare adresată Țării și Poporului” ne lasă moștenire un veritabil testament moral, pe care noi, cei de astăzi, avem obligația de a-l transmite generațiilor viitoare: „Te binecuvântez iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară care ai trăit în inima mea”.